Rânduri-Gânduri

Sfârșit

În ceața infinită,
se ascunde-un munte,
deșert, în ceața unui gând,
un mort pe creste alergând,
și mâinele ce va veni,
e negreșit.

Și-n seara ceea,
când ceața se va pironi,
iar palme se vor ține strâns în rugăciuni,
tăcerea pietrei o să cânte,
un cântec mut, de sus, de foarte sus, din înălțimi.

Și o să cadă gând, o rece ploaie, și o cruce grea, cuvânt.
N-ai să-l poți duce, când peste tine va cădea.
Acesta pecete pe mormânt va sta.

Și vei visa o lume,
fără de ceață, doar cu fapte bune,
un vast sărat, un țărm al unei mări, și peste el trona-va împărat:
Lumina și Uitarea.

C.I.
Sfârșit

Ce Toamnă…

Îți scriu versuri,
Pe frunze de toamnă înroșite,
Când tu nu ești,
Prin slove cu toamna-ți vorbesc.

Mângâi cuvântul cu gândul,
Îți scriu ca tu să îl simți,
Dar nu sunt sigură,
Vreodată ai să-l citești?

Te-am ascuns în versuri,
Și te renasc în fiecare poem,
Să te ascult printre șoapte,
Cum spui că, …..nu, tu n-ai să spui.

Și-ți scriu cenzurat,
Pe frunzele toamnei ce cad.
Tu să-mi citești dragul meu,
Toamna, tristețea, bucuria, melancolia.

Cad frunze,
Cu ele odată și versul meu,
Tu privește, citeşte,
Aceasta este anotimpul meu.
Pe fiecare frunză este pictat,
Sărutul cuvântului meu.
C.I.

Odă

Ochii tăi, necitită poveste,
în vechea limbă, scrisă este.
Nu o pot citi, muritorii de rând.
Inima ta, catacombă nepătrunsă,
ucigătoare, pentru cei care ar îndrăzni, uşi să deschidă,
vidul şi lipsa de sentimente i-ar înghiți.
Ai iubit vreodată, …tu inimă de piatră?
Ochii spre a fi citiți, inima spre a fi iubită, ți-ai dăruit?
Nu spui nimic, mormânt îți e vocea, odă durerii îmi pare că-nalți.
Răni adânci cuvintele-ți par, sentimente cu un gust amar.
Ai sângerat pe altarul Dragostei?
Ai iubit?
Ai simțit?
Ai fost şi cald?
Acum, acum,…. ești bloc înghețat, o carte ce nu se lasă deschisă.
Ești un tot atât de ireal.
Omule rănit, însângerat, ți-aș săruta pleoapa închisă drept leac, ți-aș da puțin din căldura mea, în doze mici. Te-aș vindeca cu dragoste!
Dar oare mă vei lăsa?

C.I.

Inimi răstignite

În această dimineață,
Blând și fără gând,
Privesc pe fereastră.
Aud tăcerea cum cântă,
Și trupuri mute, pe sfârșite,
Își târăsc ultimele clipe!

În această dimineață,
Blajin și umil,
Privesc într-un cuvânt.
Citesc povești dintr-un mormânt.
Viu îngropat, omul sărac,
Condamnat la o viață trăită.

În această dimineață,
Răzvrătit și indignat,
Ascult un glas,
Ce vine din orizontul îndepărtat.
De peste mare, se-aude tare,
Sărat, uscat, sunet de piatră înalță, spre stâlp și piroane….
De ce, Doamne?

C.I.
Inimi răstignite.

Lumină, lacrimi și tină

Lumină, lacrimi și tină.
Râuri curgând,
Tu alergând,
Eu șchiopătând,
Nimic stăpânind.
Tu păruind,
Cerul cu stele,
Crezi in ceva,
Dar nu crezi în ele.
Eu lacrimi senine,
Piroane înfipte în tină.
Limbile pământului seacă,
Plopul își bate,
Frunza de vânt,
Își strigă durerea,
Prea sus…prea repede.
Privind adevăr,
Tu nimic nu mai crezi.
Moarte, o ce moarte,
Tristețea vocii secate,
Adevărul….
Fără tine…
Fără să fiu eu ..
Fără….
Lumină, lacrimi și tină.
C.I.
Fără sensuri anume…
Doar cuvinte.
Fără…

Cine dreptul ți-a dat

Umblând hai-hui pe căi pierdute,
Călcat-am în picioare tot de frică,
În nefolosul umblatelor cărări, povara fiecărei clipe netrăite.
Deasupra sufletului, bruma unui vis târziu își deapănă acuma firul,
Veninul și săgeata, unei priviri ce se îndreaptă înspre cer.
Sucind și răsucind am gonit somnul,
Oboselile îmi adâncesc ascunse lacrimi,
Inimă, tu piatră cu ascuțite margini,
Tu mă trădezi, tu ești un Iuda răzvrătit,
Sau un Adam, ce-ai încercat să răstorni Raiul, ce în dar l-ai primit.
Acum tăceri, și aerul își plânge umezirea,
Și nopți de veghi ce sting ușor dorințe neîmplinite.
Somnul își cere dezlegarea fiecărei nopți, cu semne de …”?????”

C.I.
Cine dreptul ți-a dat?

Și-atunci

Și-atunci, Tu și Eu,
Pas schimbat în gând,
Mirosul tău nu-l mai simt,
Și ochii tăi încet dispar.
Spânzurate trăiri,
Vor sta aninate în amintiri.
Și fericirea nu-și va avea loc,
De prea mult suspin.
Și-atunci când ții o lume de creștet,
Vulturii mănâncă din tine,
Scut nu îți vor ține,
Nici munții pustii, nici stele,
Nici întunericul nopții,
Ești pradă vie, la mâna sorții.
Și atunci când ramurile toate,
Îți vor fi secate,
Frunze căzute,
Vor zace sub tine,
Putreziciunea le-așteaptă,
Sfârșitul lor în astă lume.
Goală rămâne coroana,
Dar fără de spini,
Și speranța îți pui
Într-un martie târziu.
Și-atunci plângând întâiul,
Plânsul, primul născut,
Un bocet scăpat,
Când pe ușa întâi ai intrat,
Plâns ți-a fost venirea,
Plecarea să-ți fie bucuria,
Eliberarea, veșnicia…..
Și atunci ….
Eu și tu..
Ne vom reîntâlni,
În astă viață ne-a fost prea târziu…..

C.I
Și-atunci…

Nebună, tânără fecioară, Fericirea

Ce s-a-ntâmplat cu mine?
Nebună fericire, tu, tânără fecioară,
Îmi vei vorbi din nou?
Nerăbdătoarea mea,
Înspre răsărit de voi privi,
Te voi găsi?

Prea mult m-am mistuit,
Și-mi clocotește sufletul acum,
Prea multe furtuni am străbătut,
Și am privit din depărtare,
Asemeni unui vis.

În mine port și leac, și boală,
Sunt obosit, și vorba mi-e înceată,
Mă biciui, eu pe mine, și propriul gând îmi este bici.
Orice cuvânt îl scriu e prea încet,
Asemeni unui strigăt într-un real concret.

Sulița ce o arunc,
E slugă pregătită să m-asculte,
Și ca furtuna ce-și suflă uraganul înspre mare,
Așa aș vrea să dau și eu năvală,
Acum…. nebună, tânără fecioară, Fericirii….!
C.I.
Nebună, tânără fecioară, Fericirea…!

Neodihnite…

În mine, chimie,
M-am culcat o celulă,
M-am trezit om,
Luminat în noapte de lună.

Din liniști și larme,
Am venit nechemat,
Strigăt și mut sunet al nopții,
Când pe ușa vieții am intrat.

Nu înțeleg ce văd împrejur,
Nu văd nici un truc,
Prin care m-am preschimbat,
În acest trup, ce lucru nebun.

În părți de suflet,
Acest corp este sfârșit,
Oglinda și bufetul vieții,
Îmi este străin.

E totul difuz, oglinda a fost spartă,
Un fascicul de lumină, desprinsă din soare, a supraîncălzit.
Bucăți mii sau risipit.
Formele abia acum se disting,
Când cioburile adun…
Reconstituirea!
C.I.
Neodihnite….